Presedintele Executiv al Partidului Democratiei Sociale din Romania anului 1999, profesorul de drept international Adrian Nastase, denunta atunci, in oficiosul partidului, “Dimineata”, “Visul iredentismului unguresc: Reamplasarea la Arad a “Monumentului Libertatii maghiare”. Pozitia sa, din postura “mai libera” a unui politican din Opozitie, i-a permis atunci actualului premier Adrian Nastase sa fie sincer.
Desi nu ar fi trebuit sa mai fie necesar, deoarece tendinta rescriitorilor istoriei este de a uita din relatarile oficiale acest “mic amanunt”, subliniem: statuia rusinii, cum am denumit-o noi, reamplasata luni la Arad dupa fix 80 de ani, reprezinta 13 generali ai armatei maghiare, care, in 1848, au ucis peste 40.000 de romani in cadrul unei operatiuni de radere de pe fata pamantului a 300 de sate romanesti. Ungurii de azi, ai “Ungariei Mici”, nu contesta acest fapt, ei doar sustin ca statuia reprezinta, dupa cum o si intituleaza ei, un “simbol al libertatii”. Al libertatii de a ucide? Daca i se pot contesta multe lui Nastase, cunoasterea perfecta a istoriei si din perspectiva finului cunoscator al dreptului international, nu. Materialul sau, republicat azi de ZIUA, demonstreaza concret acest fapt. Profesorul Nastase puncteaza: “Dar daca din 1920 pana astazi revizionismul maghiar a condamnat in sute de lucrari si conferinte “barbaria” romaneasca fata de simbolurile Ungariei Mari, in nenumarate ocazii insisi oficialii maghiari au mers atat de departe incat au conditionat pana si bunul mers al relatiilor dintre Ungaria si Romania de reamenajare pe locul initial al Monumentului Libertatii din Arad”. Extrem de corect. Presiunile Ungariei – dupa ce Ionel Bratianu, artizanul Marii Unirii si “distrugatorul” grupului statuar, a fost si el “uitat” de noua era comunista -, au fost consecvente si puternice, pana astazi. Cand ungurii se pot considera, din nou, invingatori.
Deputatul din Opozitia de ieri Adrian Nastase critica acerb Guvernul CDR si condamna regimul Constantinescu pentru ca “sfideaza dispretuitor intreg poporul roman”. Si totusi, ce l-a determinat pe premierul Romaniei de astazi, sa faca azi exact acelasi lucru pe care il blama cu atata vehementa atunci? Desi s-a eschivat de la prezenta la inaugurarea monumentului, prim-ministrul a fost reprezentat de un alt fin cunoscator al istoriei: ministrul Culturii si Cultelor, profesorul academician Razvan Theodorescu. “Inaugurarea de astazi a Parcului Reconcilierii este un moment de referinta, poate cel mai important din istoria relatiilor dintre cele doua tari vecine”, a spus inalta fata culturala a PSD. Seful sau direct insa, aprecia in 1999, din Opozitie, demersul pentru concretizarea acestui moment – pe care, totusi, in ciuda aliantei cu UDMR-ul, regimul Constantinescu s-a ferit sa-l implineasca – drept “o provocare intolerabila si inconstienta din partea unor forte revansarde maghiare”. Presedintele UDMR, Marko Bela, este de parere ca “solutia pe care am gasit-o, aceea a dialogului intre doua monumente, este cea mai buna”. Insa, ne intrebam intemeiat, ce dialog poate fi acela intre calau si victime?
Nu ne putem inchipui ca reprezentantul Europei ar putea milita vreodata pentru ca, de exemplu, poporul evreu, care s-a reconciliat cu cel german, sa-i ridice si statuie lui Hitler pe deasupra, daca se poate chiar la Auschwitz. Nu credem ca, armenii, ca un alt exemplu, ar putea fi obligati europeneste sa ridice statuie Marelui Vizir si executorilor ordinelor care au dus la eliminarea a circa 1.500.000 de oameni. Este peste masura oricarei imaginatii ca Europa sa ceara vreodata fostelor natiuni subjugate din Estul Europei sa-i ridice statui lui Stalin si Beria. Nu. Aici ambasadorul a fost cras dezinformat. Exemplele pot fi criticate de detractorii de serviciu, victimele generalilor sunt mai putine. “Doar” 40.000. Insa crima poate avea grade de comparatie?
Daca in 1999 deputatul Adrian Nastase se numara printre mai multi politicieni care criticau restaurarea monumentului maghiar, astazi tacerea Parlamentului Romaniei si a societatii civile a fost cu atat mai suspecta. Cativa, putini, au comentat si azi. In surdina. Unde este “patriotul” de Vadim Tudor, care chiar de ziua lui Eminescu prefera sa apara pe toate posturile sa faca balci politic? Unde este acidul de Basescu, care aici, pe tarlaua lui, isi gaseste timp sa apere virulent un Mausoleu al comunistilor, demn de a fi dinamitat?! Si, mai presus de toti, unde sunt urmasii lui Bratianu, aceiasi care mieunau catre PSD la Bucuresti, in fata statuii de pe bulevardul Dacia a marelui roman, pentru ca fusese mazgalita cu spray-ul?! Unde este cuvantul elocvent al auto-intitulatei “societati civile”?! Unde sunt romanii? Pentru ca pe unguri ii vedem. Si noi si Europa.
In timp ce ei il reinhumeaza pe Horthy cu onoruri militare, noi ii facem cosciug de tabla bustului lui Antonescu, din chiar curtea bisericii ctitorite de el. In timp ce drepturile romanilor din jurul granitelor sunt incalcate flagrant si programat, ungurii isi apara conationalii, creeaza si aplica legea maghiarilor de pretutindeni, in ciuda criticilor Europei. In timp ce noi nu mai stim ce legi sa mai facem, transformand in obligatii simple recomandari privind minoritatile, extremistii unguri agita steagul separatismului si incita nu numai simplii maghiari, ci si secuii si ceangaii. In timp ce aripa PSD din SRI nu mai stie cum sa acopere super-grofii maghiari gen Csibi Istvan, noi ne milogim la Budapesta sa ne recuperam bunurile Fundatiei romane Gojdu, rechizitionate de guvernele ungare, indiferent de culoarea lor politica.
Simion Barnutiu, Blaj, 1848: “Tineti cu poporul toti ca sa nu rataciti, pentru ca poporul nu se abate de la natura, nici nu-l trag strainii asa de usor in partea lor”, este chiar motto-ul “Diminetii” care publica articolul lui Adrian Nastase. Ar fi poate cazul sa ne explice prim-ministrul ce l-a facut sa decada din tinuta sa morala de atunci si sa accepte azi aceasta schimbare totala.
Monumentele non grata si cedarile continue pe pamant romanesc !
Editorial Cuvantul Liber
nr. 86 / 4 Mai, 2004
Am pornit, premeditat, atunci cand am ales titlul de mai sus al editorialului, de la cartea recent aparuta a cunoscutului istoric roman dr. Petre Turlea: “Monumente ale unor criminali maghiari in Romania”, o reeditare imbunatatita a volumului “Monumente non grata. Falsi martiri maghiari pe pamantul romanesc”, tocmai pentru a mai atrage o data atentia asupra unor aberatii care, iata, continua sa se deruleze azi sub ochii nostri. De la o vreme incoace, continua proliferarea ingrijoratoare in Transilvania a ridicarii unor monumente indezirabile, placi comemorative, dovezi cu semnificatii antiromanesti care glorifica faptele unor criminali de la 1848-1849 si din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Impanzirea Transilvaniei, in ritm accelerat, cu astfel de monumente non grata, prezentarea trunchiata sau mincinoasa a faptelor conducatorilor armatelor revolutionare care au cultivat, prin “tribunalele de sange”, barbaria si asasinatul in masa (cei 13 generali de pe statuia “Hungaria”, de la Arad, Kossuth Lajos, Vásvári Pál, Dücsö Csaba, Wass Albert etc.), reluarea tezelor nationalismului sovin maghiar, care “justifica” atrocitatile comise, devin – spune distinsul istoric Petre Turlea – practica de-acum curenta a “transformarii unor criminali in martiri si eroi”, prin mistificarea istoriei. Din pacate, exemplele sunt atat de numeroase!
La 80 de ani dupa ce unul dintre artizanii Romaniei Mari, Ionel I.C. Bratianu, demola statuia celor 13 generali de la Arad, determinat de pornirile revizionismului si ale iredentismului maghiar, acesta fiind locul de intalnire al celor neimpacati cu Tratatul de la Trianon, de unde plecau atacurile impotriva tanarului stat national roman, care a luat nastere, la 1 Decembrie 1918, prin vointa unanima a tuturor romanilor, ungurii pot jubila! Sfidare a intregului nostru neam, atata timp cat nu au fost consultati romanii ardeleni, cat n-a contat parerea aradenilor, cat n-a fost cerut nici macar acordul autoritatilor locale, atunci cand a fost luata decizia reamplasarii statuii “Hungaria”, simbol al dominatiei ungare, pe pamantul Transilvaniei noastre atat de incercate prin involburarile istoriei, ea constituie un gest ofensator pentru memoria celor 40.000 de semeni de-ai nostri ucisi miseleste in 1848-1849. Ce n-a facut nimeni pana acum, nici Guvernul dr. Petru Groza, nici Ceausescu, nici Constantinescu, pe vremea in care UDMR se afla la guvernare, in cadrul C.D.R., a infaptuit Guvernul actual roman! Aceasta noua cedare, de fapt o recunoastere a unui monument al vrajbei si al urii milenare, pe care apare Transilvania noastra ca parte a Ungariei, ne va costa mult! Ciudat lucru, stergand distanta dintre victima si calau, guvernantii au venit cu aceleasi sabloane explicative, pentru a-i aburi pe naivi, denumind monumentul “Statuia Libertatii”. Ce libertate? Libertatea de a ucide? Inaugurat la 6 octombrie 1890, grupul statuar de la Arad, avand, de jur-imprejur, in relief portretele in bronz cu numele si chipurile celor 13 generali dezertori care au luptat impotriva ostilor lui Avram Iancu, a armatelor austriece si tariste, precum si semnul heraldic dominant al Ungariei Mari, reprezentand, de fapt, “Hungaria” invingatoare, dupa Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, statuia a devenit ofensatoare pentru romanii ardeleni. In decursul vremii, orgoliul ungar si insistenta arhicunoscuta a guvernantilor din tara vecina au recurs la diverse tertipuri, mergandu-se pana acolo, incat chiar bunele relatii intre Romania si Ungaria erau determinate si conditionate, la un moment dat, de reamplasarea Grupului statuar de la Arad. Erau aduse, drept “argument”, cele mai nastrusnice aberatii. Cica, cei 13 generali ar fi “aparat Occidentul de pericolul slav!”. Nici unul dintre pseudo-argumentele aduse de partea ungara nu i-au putut convinge pe guvernantii romani si sa determine reamplasarea statuii “Hungaria” pe pamant romanesc. In ciuda tuturor eforturilor fortelor revansarde din Romania si Ungaria, ea a ramas in depozitul armatei. Decizia era clara: statuia Ungariei Milenare, proprietate a statului ungar, sa fie oferita si reamplasata pe pamantul si pe banii statului vecin, acolo unde ii este locul!
Chiar si domnul Adrian Nastase, aflat, mai ieri doar, in opozitie, ii sfatuia pe vecinii unguri sa-si ia statuia acasa, la Budapesta. Prin Declaratia de la Cluj-Napoca, din 13 iulie 1999, si, mai ales, prin articolul “Un vis al iredentismului maghiar. Reamplasarea, la Arad, a «Monumentului libertatii maghiare»”, aparut in ziarul “Dimineata”, la 5 octombrie 1999, actualul premier, pe atunci prim-vicepresedinte al PDSR, declansa un vehement atac la adresa revizionistilor maghiari. Recurgand la anumite similitudini, plecand de la evenimentele sangeroase din Kosovo, facea trimiteri la situatia din Transilvania si Vojvodina. Mai pe sleau spus, domnia sa, preciza ca revizionismul si iredentismul maghiar doresc o autonomie a Transilvaniei ca parte a Ungariei Mari. Totusi, domnul Adrian Nastase nu s-a aflat, la Arad, cu ocazia rusinoasei reamplasari a statuii “Hungaria”, alaturi de omologul Peter Medgyessy si de Marko Bella, liderul UDMR. Lipsa lui spune ceva. Depinde din ce unghi privesc romanii partea goala si cea plina a paharului. Domnilor acad. Razvan Theodorescu, ministrul Culturii si Cultelor, vicepresedintelui Camerei Deputatilor, Viorel Hrebenciuc, cel care, de fapt, a tras toate sforile din umbra, ca “nas” al Protocolului PSD-UDMR, li s-a alaturat, la Arad, domnul Jonathan Schele, seful delegatiei Comisiei Europene in Romania, tras pe sfoara si impins inainte, oarecum, de abilul Nastase, tocmai pentru a se spala pe maini, ca Pilat din Pont, si a da evenimentului o dimensiune “europeana” (Aspectul a fost cuprins intr-un excelent articol, de colegul Victor Roncea de la “Ziua”). Sinceri sa fim, nimic nu mai are pe la noi vreo importanta. Iar gestul ofensator al celor care considera Transilvania “pamant ce le-a apartinut de drept”, a avut efectul unei bate date in moalele capului romanilor! Asa incat, pe nimeni nu ar mai uimi daca i-ar veni cuiva ideea ca sa inalte, pe pamant romanesc, un monument al lui Horthy Miklos. Cum v-ati inchipui, oare, statui ale lui Hitler la Tel-Aviv, ale lui Stalin la Varsovia, ale unui presedinte turc in capitala Armeniei?
Care a fost reactia pe plaiurile noastre mioritice in fata fenomenului nociv pentru Romania? Parlamentul a cam tacut. O fi tacerea de aur? Cu mici exceptii, parlamentarii au adoptat tactica strutului. Ce au facut PNL-istii, urmasii celor care au demontat aberatia numita statuia “Hungaria”? Nimic. Dar guresa, in alte atatea situatii, societate civila? Ce adevar istoric? Un moft! Bravo, mari rromani! Nu are nici o importanta, pentru guvernantii si politicienii actuali ca, in timp ce memoria maresalului Ion Antonescu era data de pamant, prin Ordonanta de Urgenta, de cei cu legitimatii separatiste, criminalului de razboi – Wass Albert, vinovat pentru crimele abominabile de la Sucutard si Muresenii de Campie (care continua “seria” inceputa cu Ip si Treznea), i se ridicau busturi, la Reghin, si la Lunca Muresului, intr-un abil plan de reabilitare a lui. Vorbind de o “dimensiune a personalitatii lui”, intr-o scrisoare, o doamna din Miami recurgea la cuvintele lui Horatiu: “Opera mea e solida, amintirea-mi e mai durabila ca bronzul”, lasandu-ne sa credem ca este bantuita de regretul marturisit ca “dimensiunea personalitatii lui nu este imortalizata intr-un obelisc sau statuie cioplita in piatra”. Si, uite asa, ii da inainte cu “opera mai trainica decat metalul”, cu panseuri si sintagme de genul “gandirea nemuritoare”, “suflet iubitor de libertate”, “el are deja o statuie mai durabila decat otelul sau bronzul”, “o pomenire vesnic solida in acel pantheon, unde pot ajunge numai oamenii lui Iisus Christos”, “unul din sustinatorii puterii noastre”, “scriitorul cu suflet curat”, “patruns de idei de libertate”. Cea care afirma ca face parte dintr-o “natiune a Vinerii Patimilor”, considera ca “inca nu a luat sfarsit calvarul maghiar”, incheind jignitor si ofensator pentru romani si Romania, prin afirmatia ca ramasitele pamantesti ale lui Wass Albert s-ar afla “in pamantul maghiar al parcului de la Brancovenesti si al Scaunului Domnului”. De cand, oare, pamantul Brancovenestiului (deci si al comunei din care face parte si satul in care m-am nascut!) si al Scaunului Domnului a devenit pamant unguresc? De unde atata “pamant maghiar” tocmai la Brancovenesti, unde pana azi dainuie marturiile arheologice, de netagaduit, ale prezentei daco-romane. Sa nu mai vorbim despre acel monument al naturii – Scaunul Domnului – strajuit de o seama de sate cu traditii bogate, care cu toata oprimarea si deznationalizarea, au ramas pana azi romanesti?! Remuscarile lui, dupa cum se stie, s-au incheiat cu sinuciderea. Or, credinta crestina condamna suicidul si pe sinucigasi! Asa ca nu prea vedem, dupa afirmatiile doamnei doctorite din Miami, cum idolul iredentismului maghiar ardelean ar fi putut ajunge “de-a dreapta Tatalui”, din moment ce a incalcat porunca divina: “Sa nu ucizi”, iar hotararea Tribunalului Poporului de la Cluj, ramasa definitiva si irevocabila, confirmata si de Tribunalul International pentru Crime de Razboi, este trecuta sub o tacere totala. Pe cine crede ea ca pacaleste?
In timp ce 15 martie, ziua nationala a Ungariei, era (si este!) sarbatorita cu mare fast, in fiecare an, in Ardeal, cu steaguri rosii-albe si verzi, si era intonat imnul de stat al celor care au inglobat Transilvania Ungariei, reconcilierea a fost si este folosita ca pretext pentru nationalistii sovini pentru preamarirea falsilor martiri, pentru mistificarile si jignirile peste care nu se mai poate trece (S-a intrebat cineva cate monumente au fost ridicate in memoria ostasilor romani cazuti pentru eliberarea Ungariei in cel de-al doilea Razboi Mondial?). Comportamentul criminal al acestora, dispretul suveran si pretentia dreptului Ungariei asupra unui pamant vesnic romanesc isi gasesc expresia in monumentele si placile de la Ojdula (Covasna), Ionesti (Brasov), pe care scrie “Un singur Dumnezeu, o singura tara maghiara!”, Tarlungeni (Brasov), Sanzaieni (Covasna), Ciuhoi (Bihor), in cel inchinat la Fantanele, lui Vasvari Pál, sa nu mai vorbim de cele de la Aita Seaca si de langa Vlahita.
Sa ne mai miram ca am ajuns unde am ajuns dupa atatea cedari si tradari? Monumentul “Hungaria” a fost reamplasat. Criminalului de razboi – Wass Albert – i se ridica busturi in Ardeal, concomitent cu tiparirea operei si cu incercarile, tot mai insistente, de reabilitare a lui. Elevii si profesorii romani din Liceul “Bolyai” au fost alungati! UDMR depune eforturi insistente pentru schimbarea denumirii strazii Calarasilor in Kossuth Lajos (autorul teribilului Apel catre poporul roman, din 10 octombrie 1848, prin care crima era ridicata la rang de lege, iar stergerea romanilor de pe fata pamantului era considerata unica solutie!), tot un calau al neamului romanesc. Bulevardului maresal Ion Antonescu i se schimba numele. La UMF Targu-Mures, printr-o decizie abuziva, aberanta si separatista, pe clare criterii etnice, a ministrului Alexandru Athanasiu, iau fiinta sectii doar pentru maghiari. Aflam ca, in curand cladirile liceelor “Bolyai Farkas”, de Arta, “Unirea” precum si maternitatea veche vor fi retrocedate si vor intra in posesia bisericilor Reformata si Romano-Catolica, desi ele sunt de interes cetatenesc, care de mai bine de 50 de ani au revenit unor unitati de invatamant de elita ale statului roman, in care, de-a lungul vremii, s-au investit multi bani, iar proprietarii puteau fi despagubiti. Inca o revenire detestabila la “restitutio in integrum”?
Ar fi doar cateva dovezi din lungul sir al cedarilor nepermise si antinationale care lovesc in unitatea statala si in siguranta nationala romaneasca. Oare ce mai urmeaza?
Lazar LADARIU
UN VIS AL IREDENTISMULUI UNGURESC:
REAMPLASAREA LA ARAD A “MONUMENTULUI LIBERTĂŢII MAGHIARE”
un articol scris de:
ADRIAN NĂSTASE
| E, pur şi simplu, de necrezut că un om care scria cele de mai jos acum doar 4 ani a putut săvîrşi azi oribila trădare a demnităţii naţionale prin instalarea în România a statuii unor ucigaşi de români. Textul care urmează şi, mai ales, pasajele evidenţiate, vădesc abisul de duplicitate, fariseism, inconsecvenţă la care duc politicianismul searbăd, mercantil şi lipsa de caracter. George Pruteanu |
Pentru partea maghiară a statului hibrid rămas în istorie cu numele de Imperiul Austro-Ungar, ultimul deceniu al Secolului [sic1] XIX a fost în întregime dedicat aniversării a 1.000 de ani de la sedentarizarea triburilor ungaro-finice în Europa. (…) Printre altele, au fost ridicate numeroase edificii şi monumente sculpturale impunătoare pe tot cuprinsul teritoriilor aflate atunci sub dominaţie maghiară, deci inclusiv în Transilvania. Printre acestea se numără şi „Monumentul Libertăţii” din Arad, ridicat la 6 octombrie 1890, operă a sculptorilor Huszar Adolf şi Zala György. Monumentul este de (…) 18 metri înălţime, şi constă într-un soclu lat sub formă de trepte pe care sînt dispuse, jur-împrejur, în relief, portrete în bronz (cu nume gravate) a 13 generali maghiari care în timpul Revoluţiei de la 1848 au dezertat din armata Imperiului Habsburgic şi au comandat trupele ungureşti în luptele purtate atît împotriva românilor conduşi de Avram Iancu, şi în cele cu armatele imperiale habsburgice şi ţariste. După înfrîngerea revoluţiei, în vara lui 1848, armata habsburgică i-a executat la 6 octombrie 1849. Pe acest soclu se înalţă un obelisc pe ale cărui patru laturi sînt fixate figuri alegorice, de peste 3 metri înălţime fiecare, simbolizînd Renaşterea Ungariei Milenare şi purtînd însemnul heraldic al Ungariei Mari. (…) Acestui întreg ansamblu [sic2] ungurii îi spun Monumentul Libertăţii. (…) După Marea Unire din 1918, monumentul a fost considerat ofensator pentru demnitatea românească, populaţia cerînd înlăturarea lui din centrul Aradului, fapt ce s-a materializat printr-o hotărîre a guvernului liberal condus de Ionel I.C. Brătianu, care, în 1924, a dispus dezafectarea lui. De atunci, părţile componente ale monumentului se păstrează în incinta unităţii militare din localitate. Dată fiind valoarea simbolică cu totul specială a acestui ansamblu sculptural, revizionismul maghiar a făcut din el unul dintre scopurile sale primordiale, cererea de reamplasare pe locul iniţial constituind o prioritate formulată permanent şi vehement. În 1920, la Budapesta, sub semnătura lui Petho Sandor, apărea broşura intitulată „Les monuments hongrois en Transilvanie que les roumains, on detruit [sic3]“, în care figura, în mod nejustificat, şi monumentul din centrul Aradului. Dar dacă din 1920 şi pînă astăzi revizionismul şi iredentismul maghiar au condamnat în sute de lucrări şi conferinţe „barbaria” românească faţă de simbolurile Ungariei Mari, în nenumărate ocazii înşişi oficialii maghiari au mers atît de departe încît au condiţionat pînă şi bunul mers al relaţiilor dintre Ungaria şi România de reamenajarea pe locul iniţial a „Monumentului Libertăţii” din Arad. Unul din momentele de vîrf în această privinţă l-a constituit întregul interval de timp între [sic4] 1975 şi 1989, cînd partea ungară, precizînd că monumentul ar reprezenta „simbolul rezistenţei maghiare împotriva ţarismului”, a cerut părţii române să reaşeze la locul ei această dovadă că „Ungaria a apărat Occidentul de pericolul slav”. Pentru a evita o criză diplomatică, spre sfîrşitul anilor ’70, România a sugerat conducerii statului maghiar că este dispusă să cedeze Ungariei monumentul dezasamblat, dacă aceasta doreşte să-l instaleze pe teritoriul său. Sugestia fiind respinsă categoric, partea ungară a boicotat convorbirile bilaterale din perioada 1980-1985 cu privire la regimul monumentelor, cimitirelor şi operelor comemorative de război, româneşti, de pe teritoriul R.P. Ungare. Concomitent, a trecut la desfiinţarea unor cimitire, parcele de morminte, monumente şi simboluri comemorative de război româneşti, aflate pe teritoriul ungar, pentru ca, la un anumit moment, să condiţioneze oprirea acestor acţiuni de reamplasarea la Arad a Monumentului Ungariei Mari. Pertractările au continuat pînă la căderea regimului comunist în ambele ţări. Numai că, imediat după revoluţia din decembrie 1989, presiunile oficiale maghiare au reînceput, cu o insistenţă mult sporită, datorită noii conduceri politice. Susţinătorul pretenţiilor proaspetei democraţii maghiare pe lîngă oficialităţile române a fost ministrul de atunci al Culturii, dl. Dan Petrescu [sic5]. Acesta a depus un efort demn de o cauză mai bună pentru ca simbolul Ungariei Milenare să străjuiască şi să sfideze pămîntul românesc al Transilvaniei.Numai prin opoziţia deschisă conducerii de atunci a Armatei, dl. Dan Petrescu nu a avut cîştig de cauză în Guvernul României. Iată însă că actualul Guvern a României a devenit subit preocupat de instalarea acestui simbol major al dominaţiei maghiare în Transilvania, tocmai cînd iredentismul maghiar de pretutindeni se pregăteşte să sărbătorească cu mare fast 150 de ani de la executarea celor 13 generali socotiţi a fi părinţii renaşterii Ungariei Milenare, dar care pentru urmaşii miilor de români căzuţi în luptă cu oştile pe care aceştia le-au condus, amintirea lor nu poate fi decît ofensatoare [sic6]. Este ofensatoare măsura în care orgoliul ungar a fost o dată răsplătit, cînd românii au acceptat ca pentru cinstirea acestor generali să fie instalat obeliscul ce a fost ridicat în 1881 de municipalitate pe locul unde ei au fost asasinaţi. Deci nu cinstirea generalilor este în cauză, ci instalarea humei [? sic7] capabile să „dovedească”, prin simbolistica sa, că Transilvania a fost reînscrisă în vechea ordine a Ungariei Milenare. Nu discut, aici şi acum, tertipurile la care s-a dedat actuala Putere [1999; n. GP] pentru a da satisfacţie cel puţin componentei sale UDMR-iste, pentru a putea da viaţă unui deziderat important a iredentismului maghiar. Condamn însă stilul antidemocratic în care această măsură a fost luată în secret, fără consultarea opiniei şi voinţei locuitorilor din Arad şi, de-a dreptul incredibil, fără consultarea şi înştiinţarea autorităţilor locale, care au aflat vestea prin „bunăvoinţa” unui membru al Guvernului maghiar. Indiferent dacă eu consider că ne confruntăm, în acest caz, cu o sfidare dispreţuitoare a actualilor guvernanţi adresată întregului popor român şi cu o provocare intolerabilă şi inconştientă din partea unor forţe revanşarde maghiare, acest monument – proprietate a Statului Ungar – trebuie să facă obiectul unei discuţii la nivel de experţi, pentru a stabili condiţiile în care poate fi restituită părţi maghiare, singura în măsură s-o preţuiască şi interesată s-o reinstaleze. Dar pe teritoriul său şi cu banii săi! Cît despre parcul şi ansamblul „Reconcilierii” de la Arad, Guvernul poate să-l facă dacă are bani, dar cu monumente noi şi numai dacă arădenii vor!
| (ziarul Dimineaţa, 5 oct. 1999) (Sublinierile cu aldin şi litere mai mari îmi aparţin, GP) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu