Timoc, Embargoul din anii ‘90 a fost podul de flori între românii de pe cele două maluri ale Dunării

Botniţă, Branicevo (Timoc), Serbia/România Liberă/joi, 02 decembrie 2010/ - În 50 de ani sub Tito şi comunişti, vlahii din Valea Timocului aproape uitaseră că-s români. A trebuit să vină valul de contrabandă din timpul războaielor Iugoslaviei ca să-şi amintească de fraţii lor de peste Dunăre.

În estul Serbiei sunt vreo 300.000 de români, urmaşi ai dacilor romanizaţi de la sud de Dunăre. De-a lungul secolelor, s-au amestecat cu sârbi şi cu români din Banat. Până-n al doilea război mondial, oamenii de aici se declarau români şi organizau chiar mişcări naţio naliste. Apoi au venit Tito şi comuniştii, care au făcut tot posibilul să-i asimileze sau, măcar, să-i separe de români. Nu era greu să faci asta când România îşi închidea graniţele şi îşi înfometa oamenii. În ultimii 10 ani însă, românismul a renăscut în vlahi.

„Nu suntem români. Suntem sârbi!”

Habar n-aveam de lucrurile astea când mergeam noaptea pe şoseaua care urmează malul sârbesc al Dunării, acum o lună, căutând un sat unde să înnoptăm. Ne-am oprit în dreptul judeţului Caraş-Severin, în sătucul Brnjica, cu vreo 400 de oameni strânşi între doi munţi. Am început să batem la porţile oamenilor şi să-i întrebăm de cazare. „Dobro veče!”, le-am spus sătenilor, la care ei au răspuns, spre uimirea noastră, „Bună sara!”. Când am găsit o familie care să ne primească, i-am spus bărbatuluii: „Nu ştiam că sunt români aici!”. El a răspuns în română: „Nu suntem români. Suntem sârbi!”.

Am nimerit la familia Kurić în timp ce luau cina cu nişte prieteni sârbi din Belgrad. Ne aşezăm la masă, bem rachiu dintr-o damigeană cu Sfânta Parascheva şi mâncăm „sarme” - mâncare tradiţională sârbească, identică cu sarmalele. În timpul ăsta, sârbii şi vlahii discută în sârbă, iar noi vorbim cu vlahii în română şi cu sârbii în engleză.

Bărbatul ne repetă că ei nu sunt români. „Româneşte vorbim între noi, acasă. Nu ţin minte să fi avut vreodată «carte rumânească», nici eu, nici ai mei bătrâni. Facem şcoală în sârbeşte, lucrăm în firmele
sârbeşti.”

„Tata m-a bătut odată când m-am pornit să vorbesc rumâneşte”

De dimineaţă, după ce au plecat musafirii, aflăm că ambii soţi se trag din neamuri româneşti. „Noi suntem aici de sute de ani, din vremea Imperiului Roman!”, spune femeia, Vesna Kurić. Are vreo 40 de ani, e înaltă şi blondă. Numele ei de fată e Brădiceanu, moştenit de la un bunic care a trecut Dunărea îngheţată şi s-a stabilit aici. În casa
părinţilor se vorbea doar româneşte, dar fratele ei mai mare a avut mari probleme la şcoală pentru că nu ştia sârbeşte. Aşa că părinţii au hotărât ca pe ea să n-o mai înveţe româna. „Tata m-a bătut odată când m-am pornit să vorbesc româneşte, că mă duc la şcoală şi apoi nu ştiu care-i sârbeşte şi care-i româneşte.” Abia la embargo a învăţat să vorbească bine limba părinţilor.

„Nu ni-s sârbi, nu ni-s rumâni. Suntem vlahi!”

Bata Kurić, bărbatul, lucrează ca pădurar în Parcul Naţional Đerdap, care cuprinde întreaga zonă. În fiecare zi poartă mândru uniforma kaki cu stema Serbiei pe braţ. A luptat pentru sârbi în războiul din Croaţia. În prima linie. Cu toate astea, începe să povestească despre un soi de regat al vlahilor din care s-ar trage ei. Ne corectează când le spunem români, dar acum nu mai zice că sunt sârbi: „Nu ni-s sârbi, nu ni-s rumâni. Suntem vlahi!”.

„Să fură rău la voi!”

Românii sunt diferiţi de ei: mai săraci, mai necivilizaţi, mai hoţi. Au văzut asta încă din timpul comunismului, când mergeau la Drobeta Turnu Severin în bâlci să vândă Vegeta şi ţigări şi să cumpere ţoale. „Ştiu că am vrut să cumpărăm ceva să mâncăm, da’ n-am avut unde, că erau pe ceva bonuri cartelă. A fost rău atunci la voi. Oamenii ne-o spus că au ţinut porcii pitulaţi ca să poată să taie, să aibă la casa lor.”

Nici după revoluţie nu păreau să se schimbe lucrurile. „Să fură rău la voi!”, ne spune nevasta când povesteşte de altă excursie la români. „Atunci ne-o furat pasuşu, paşaportul. Au tăiat taşla de la umăr cu jiletu. Şi la noi se fură, da’ nu aşa!”.

Experienţele astea se potriveau cu propaganda comuniştilor sârbi, care înfăţişau România ca pe o naţie inferioară (până şi cetăţenii ei fugeau de ea!) şi sugerau că vlahii ar fi, de fapt, un fel de slavi care au învăţat limba română. Aşa s-a ajuns ca, în sate omogene româneşti, ca Brnjica, la recensământul din 2002 să se declare 75% sârbi, 15% vlahi şi doar trei români.

În timp ce România se zbătea în tranziţie, în Balcani izbucneau războaie. La începutul anilor ‘90 iugoslavii erau sub embargo şi nu puteau importa arme sau benzină. Neoficial, românii din preajma graniţei au prins oportunitatea de afaceri şi au început să „facă embargoul” cu benzină peste Dunăre. Au fost primiţi cu braţele deschise de românii de pe celălalt mal.

„Benzina venea pe barca de fier”

„Am lucrat în ‘94-’95 cu oamenii care stau pe lângă Dunăre, dar şi cu copii care stăteau mai departe de graniţă şi nu aveau de lucru, aşa că au venit să ajute la sârbi şi să facă bani”, spune Vesna Kurić. Transporturile se făceau noaptea.

„Noi dădeam semnal cu lanterna şi rumânii veneau cu benzina, pe barca de fier, în bidoane de 60 şi 20 de litri, noi le vindeam şi le întorceam bidoanele goale. Când vindeam le dădeam lu’ rumânii noştri banii şi tot aşa.”

Luau benzina de la români cu un sfert de marcă şi o dădeau mai departe cu jumate. „Poliţia de la noi nu a mai cerut beni, că ştiau că e nevoie
. Mai mult la voi au fost probleme
. Noi cumpăram o gaibă de bere şi dam lu’ rumânii voştri şi ei le dădeau lor: lu’ vrunu 100 de mărci, cu altu’ se ştiau şi-i lăsa.”

Aşa de bine le-a mers, că treceau Dunărea cu benzină şi-n miez de zi. Când n-au mai avut loc s-o ţină în casă, au făcut o terasă la Dunăre unde să depoziteze bidoanele, apoi să le încarce în cisterne şi să le trimită în toată ţara. „Să fi văzut atunci Sîrbia! Tătă plină de bidoane!”

Atunci au învăţat să vorbească o română apropiată de a noastră. „Eu acuma îmi stâlcesc limba ca să mă înţelegeţi voi”, spune Bata Kurić. Româna pe care o vorbeşte în familie nu are neologisme - când vorbesc de bombardamente, spun că americanii le-au bătut fabricile şi podurile. În loc, au peticit limba cu cuvinte sârbeşti.

Podul de flori alimentat de contrabandă

În paralel cu afacerea profitabilă, oamenii au prins drag unii de alţii. Când se făcea vreo sărbătoare pe un mal, îi chemau şi pe cei de dincolo şi petreceau împreună. Românilor le-a plăcut aşa de mult cafeneaua vlahilor, că şi-au făcut şi ei una la fel pe celălalt mal. Au început să vină români în Brnjica să lucreze, iar unii au rămas aici şi s-au căsătorit.

Bătrânilor nu le era străină înfrăţirea asta bruscă între români. Mama lui Bata Kurić ne-a povestit cum întâlniri din astea se petreceau des înainte de al doilea război mondial. Atunci vlahii vorbeau doar româneşte, se îmbrăcau în straie româneşti şi jucau dansul românesc (patru paşi înainte, doi înapoi) alături de cei de peste Dunăre.

Când a venit Tito, s-a terminat. I-a obligat să facă şcoala în limba sârbă. Apoi, nu-i lăsa să meargă la biserică. Îi întrebau la şcoală dacă mai cred în Dumnezeu şi mâncau bătaie dacă spuneau „da”. „În vremea lui Tito n-a cutezat nimeni”, spune Vesna Kurić. „Eu când m-am făcut pre mine nu m-a botezat în biserică. M-am botezat după, cu fetele mele dintr-o dată.”

„Tăt ăsta a fost pământ românesc!”

S-a făcut după-amiaza şi suntem tot în bucătăria familiei Kurić. Pe masă e o agendă cu câte un proverb pe fiecare pagină, scris în sârbă şi în română, cu fonetică sârbească: „Kînd faś la injimă pi vuoje, la kap faś njevuoje.” Bărbatul trage dintr-o ţigară şi spune: „Mi-e tare drag de români, că merg la biserică, nu lucrează duminica, se-mbracă frumos, cu cojoace şi cingătoare. Ascult cântecele din Banat, că mi-s dragi. Ăilalţi, moldovenii, pot să-i ascult trei zile şi tot nu-nţeleg!”. Vlahii au televizor prin satelit de la o firmă
românească şi prind toate canalele noastre, dar nu prea se uită. Doar bătrâna mai ascultă Etno şi Favorit, că tare mult îi plac melodiile populare.

În jurul agendei e plin de poze de familie. În câteva dintre ele e una dintre fetele lor, îmbrăcată în costum naţional, ba românesc, ba sârbesc. Acum, ambele fete sunt la Belgrad: una e la studii, alta a terminat facultatea de drumuri şi lucrează într-o brutărie. „Ale mele fete puţin ştiu româneşte, a lor gloate (copii - n.r.) - şi mai puţin şi gloatele gloatelor lor nu o să mai ştie nimic”, spune încet bărbatul, priveşte lung la o poză şi continuă: „Cum a trecut timpul, limba română s-a pierdut. Au băgat sârbi între ei şi, cu anii, mulţi au pierdut limba şi obiceiurile”. După ce se mai gândeşte, spune: „Dacă ai carte românească, deja îţi faci probleme cu sârbii. Uite cât ne-au luat ei nouă!”, arată către o hartă de la sfârşitul agendei: „Tăt ăsta a fost pământ românesc!”

„Să le spuneţi celor de-acolo că sunt rumâni şi aici!”

Organizaţiile de români timoceni au început de câţiva ani să le vorbească sătenilor din Brnjica (botniţă) despre învăţământul în limba română. Dar ei au învăţat zeci de ani că românii sunt oameni de mâna a doua. Atâta le mai trebuie acum, să-i vadă sârbii ca pe un nou
Kosovo şi să-i dea mai tare la o parte! Ne despărţim după ce facem o mulţime de poze şi primim un puhoi de „drum bun”-uri. Chiar când să plecăm, Bata Kurić ne strigă: „Să le spuneţi celor de-acolo că sunt rumâni şi aici!”.

336.000 de români timoceni

Dorin Lozovanu e un român din Republica Moldova care studiază de peste 15 ani comunităţile de români din Balcani şi a publicat o teză de doctorat pe tema asta. Lozovanu a descoperit că timocenii sunt „veriga de legătură între dacoromâni şi aromâni”. Comunitatea lor nu se limitează la Serbia. Se întinde până în Bulgaria, în regiunea Vidin, care mai e numită „Timocul bulgăresc”. Politica bulgarilor faţă de vlahi a fost similară cu cea a sârbilor: asimilare. La recensământul din 1921, peste 150.000 de persoane din Timocul sârbesc se declarau români. La cel din 2002, doar 4.157 au spus că sunt români şi încă 39.953 vlahi. Cercetătorii români estimează cifra reală la 300.000 de români în Serbia de la sud de Dunăre şi încă 36.000 în zona Vidin.

Timoc Press