Era vorba de o întindere de 43.492 de kilometri pătraţi, respectiv de o populaţie care însuma peste 2.600.000 de locuitori. Comunicatul ofi cial preciza că „teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia”. Până şi acest termen a fost nesocotit, iar invadarea teritoriilor menţionate anterior s-a produs mai devreme decât fusese stabilit.
Diferendul româno-maghiar şi poziţia Germaniei
Încă din timpul primei întâlniri cu Adolf Hitler, Ion Antonescu (foto) (care preluase puterea în septembrie 1940) a precizat: „Principalele obiective ale politicii mele vor fi reintegrarea la patria mamă a Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a Transilvaniei”. Obiectivele politicii lui Antonescu reies clar din conţinutul interogatoriului la care a fost supus, la terminarea războiului, Paul Schmidt, interpretul ofi cial al lui Hitler, de către americani: „Hitler a avut pentru Mareşalul Antonescu cea mai mare stimă, chiar mai mult decât pentru Mussolini. [...] Când Antonescu a sosit la prima lor întrevedere, el a vorbit două ore întregi despre această chestiune: Transilvania a fost, inevitabil, prezentă în toate conferinţele cu românii”. La întâlnirea din 23 martie 1944, de la Klessheim, dintre Antonescu şi Hitler, cancelarul german a declarat că „dată fi ind situaţia creată în Ungaria, nu mai are nicio obligaţie faţă de acest popor şi, în consecinţă, nu mai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”. Astfel, Antonescu a avut certitudinea că realizase, prin mari eforturi, unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii sale externe.
Conducătorul Statului Român şi-a exprimat, de la bun început, poziţia şi faţă de tratamentul aplicat de autorităţile maghiare faţă de populaţia românească rămasă în teritoriile cedate. Antonescu a accentuat în faţa noilor săi parteneri germani că baza regimului său nu este aplicarea vreunei ideologii politice, ci restabilirea ordinii sociale fundamentale, asigurarea nevoilor materiale şi înfăptuirea reformelor sociale. El a fost foarte insistent cu privire la drepturile României asupra Transilvaniei şi la intenţia României de a pretinde această provincie, în ciuda celui de-al doilea Arbitraj de la Viena, precum şi exprimarea speranţei că Germania va interveni pentru a proteja minoritatea română din teritoriile cedate Ungariei. Antonescu a afi rmat că România „nu va renunţa niciodată la luptă pentru recâştigarea ei, deoarece românii au fost primii în aceste regiuni şi vor fi ultimii care vor pleca de aici”.
Rivalitatea politică derivată din plasarea pe poziţii ideologice diferite nu a împietat asupra susţinerii naţionale a revendicărilor României, şi mă refer aici la cazul ministrului de Externe român Mihail Sturdza, care, în cadrul întrevederilor de la Berlin, din toamna anului 1940, cât şi în luările de poziţie ofi ciale, a susţinut dreptatea cauzei româneşti în faţa pretenţiilor maghiare. Într-o notă din 3 noiembrie 1940, ministrul de Externe face o analiză a situaţiei românilor din Ardeal din perioada imediat următoare cedărilor teritoriale: „Veşti nenumătrate şi complet controlate, de o gravitate extremă, ne vin din Ardealul de Nord. Urmăririle, arestările, schingiuirile, internările şi expulzările, precum şi despuierile şi atentatele la bunuri, nu numai că nu au încetat în urma trecerii comisiei de anchetă, dar s-au intensifi cat în mod sistematic şi în aşa grad, încât putem spune că ne aflăm în faţa unei acţiuni perfect concepută executată fără şovăire şi pe un tempo accelerat al exterminării româneşti în această regiune”.
(va urma)
Sursa: http://www.condeiulardelean.ro/articol/ardealul-dupa-dictatul-de-la-viena-i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu